luni, 24 octombrie 2011

XX

in timp ce citeam scrisoarea, ii auzeam vocea in cap.
"mmm, n-as sti ce sa-ti spun in momentele astea. nimeni in locul meu nu ar sti. te cunosc de cand aveai 16 ani si tot de atunci am inceput sa tin la tine. am fost langa tine cand invatai cum sa cresti si realizai ce vrei. de la tine, de la cei din jurul tau, de la mine. am fost langa tine mereu in tot acest timp, nu am fost singurul care te-a sprijinit, dar sunt singurul care inca mai are speranta ca o sa revii la mine, inca mai sper, dupa atata timp... fac abuz de cuvantul timp pentru ca e ceea ce noua ne lipseste. am plans ca o fetita cand te-ai furisat de langa mine intr-o dimineata friguroasa, pur si simplu nu am stiut ce m-a lovit. dupa trei ani impreuna, nu ai avut curajul sa-ti iei la revedere, tot eu a trebuit sa vin dupa tine, sa stau lipit de tine, sa te implor sa ma iei inapoi, sa te intorci. si uite-ma tot aici, incercand sa trag de tine, pentru ca nu te-as parasi niciodata, oricat de mult as suferi din cauza ta. mai e putin..."
ii simteam tremurul din voce, si-l simteam tinandu-ma de mana, alergand in directia opusa timpului, acel timp pe care el ar fi vrut sa-l dea inapoi si incepeam sa inteleg.
"si stii, lumea nu intelege, nu percepe cum dupa atatia ani dupa ce ai plecat, eu inca mai sunt aici, iubindu-te si tavalindu-ma pe jos ca un prost de dorul tau. restul au reuntat la tine. sau au murit. da, ale si andrei, sunt morti, amandoi. si ei au fost langa tine, veneau sa-ti povesteasca mereu si sa se planga unul de altul. andrei radea ca un tampit cand vorbea cu tine si mi-l imaginez de parca s-a intamplat ieri. vorbea cu tine de parca erai anca noastra, cea de dinainte, chiar avea impresia ca il asculti, dar tie nu-ti prea pasa de durerea lui. nici pe ale nu o ascultai foarte atenta, sau poate o auzeai, dar nu te-ai ridicat niciodata sa o imbratisezi. a trecut pe la tine cu o zi inainte de a-si da sufletul, a plans pe umarul tau si te-a imbratisat ea, a fost mai curajoasa decat tine. rares nu mai e prietenul meu dupa ce m-am certat cu el, mi-a zis ca sunt un tampit si ca ar trebui sa ma trezesc la realitate, ca tu nu o sa mai vii inapoi. stiu ca andrei, colegul tau de scoala, a mai venit sa te vada. am fost ok cu asta, e simpatic, cam gay, dar e simpatic. ne certam pe tine ca doi copii, dar mi-am dat seama ca oricum e prea tarziu sa ne mai batem, te pierduseram amandoi. eu iti faceam negresa numai sa-ti arat ca imi pasa si iti spuneam despre cat de bucuros as fi sa te vad inconjurata de mostenitori cu ochi negri si cu parul cret intr-o zi, nici asta nu a parut sa te miste. impasibila la orice. dureros de tacuta si serioasa. stii, prefer sa te tin minte cu zambetul ala care-mi lumina ziua si cu starile tale emotive cand plangeai la supernatural. m-am uitat de sapte ori la serialul ala numai ca sa ma dau cu capatana de pamant cand imi aduceam aminte de tine. mai am putin si fac douazeci si cinci de ani, de cinci ani stau la capul tau si nu-mi vine sa cred. de cinci ani ma rog sa nu vina ziua asta, sa nu trebuiasca sa-ti dau drumul de langa mine, de cinci ani ma rog ca accidentul tau sa fi fost doar un vis urat. dar nu e, ma trezesc in fiecare dimineata in acelasi pat gol, in aceeasi lume goala, in care tu nu mai esti, imi petrec la fel toate zilele, langa iubita mea care doarme ca un copil neastamparat si obosit. nu stiu daca dupa tot timpul asta creierul tau nu cumva e muci, dar daca ma auzi, trezeste-te din cacatul asta. nu e posibil sa dai cu masina intr-un copac si sa intri in coma la optaspe ani, dupa ce ai terminat liceul, dupa ce abia dadusei ultima proba la bac. nici macar nu ai apucat sa te inscrii la facultate, nici macar nu ai avut timp sa aflii de boala prietenilor tai, nici macar nu ai stiut ca tatal tau a murit intr-un bombardament. ti le-am povestit eu pe toate, am stat fiecare zi cu tine, in spitalul asta rece si ti-am soptit la ureche, pentru ca tu nu ai avut rabdare sa conduci incet. daca ai fi avut putina rabdare sa ajungi acasa, la mine, nu ai mai fi ajuns in spatele tirului ala tampit care s-a rasturnat, nu ar mai fi trebuit sa virezi dreapta ca sa-l eviti, nu ai mai fi intrat in copacul ala afurisit. dar te grabeai. si abia ne croisem o viata a noastra, te convinsesem sa fii sotia mea si eram tineri si frumosi si ne iubeam. nu renunt la tine, niciodata nu voi renunta, dar te voi scoate de la aparate. tu n-o sa-ti revii, dar toata durerea asta, tot timpul asta petrecut in spital ma termina si pe mine. si daca nu as fi sigur ca asta ai vrea, sa-mi continui viata, desi nu sunt sigur ca pot, nu te-as lasa sa pleci niciodata. dar sunt sigur ca te-ai simti vinovata, sunt sigur de asta pentru ca te cunosc, te... nu o sa uit. imi pare rau ca nu am stiut sa te salvez si mor la gandul ca maine viata mea se va desprinde de tine. singurul lucru la care mai sper, pentru ca voi continua sa sper, e ca tu nu suferi acolo unde esti. te rog sa nu suferi. si te rog sa ma ierti! te iubesc!"
ultimul lucru care l-am auzit a fost tauitul aparatului de la capul meu. dup-aia mi-am adus aminte cum o femeie suna disperata la o ambulanta in timp ce-mi simteam sangele curgand pe obraji. imi aduceam aminte asta si, in acelasi timp, momentul cand alex mi-a zis de moartea tatalui meu, pe pat la mine, in camera mea si eram cat se poate de intreaga acolo. imi aduceam aminte de alex care ma tinea de mana pe patul de spital, si de alex care ma tinea de mana pe strada, in acelasi timp. acum imi aminteam totul. si cu cat imi aminteam mai mult din spital cu atat pierdeam mai multe din viata pe care o credeam realitate. pana nu a mai ramas nimic decat tauitul ala si caldura respiratiei lui alex peste buzele mele. bezna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu